Ocupatiile si portul
Deşi terenul fertil este puţin ca suprafaţă şi se limitează la zona situată în imediata apropiere a firului văii, oamenii satului aveau până în anii ’70 culturi de porumb, grâu, orz şi ovăz şi pe vârfurile dealurilor. Din cauza numărului mare al mistreţilor, prezenţi aici ca într-o adevărată rezervaţie, terenul pentru semănături s-a restrâns treptat până în apropierea vetrei satului şi pe partea de şes dinspre Ideciu şi Brîncoveneşti. Pentru a putea obţine o recoltă, fiecare familie e silită, de zeci de ani, să-şi împrejmuiască ,,locul’’ cu garduri şi să-l ,,păzească’’ săptămâni în şir de porcii mistreţi. Astfel, din momentul semănării până ce răsar mlădiţele, pentru două - trei săptămâni, ,,locul’’ trebuie apărat de mistreţii care altfel ar aduna seminţele de pe rânduri; mai târziu, de când începe formarea ştiuletelui, de când planta ,,leagă’’ şi până la momentul culesului, la fel – idicenii se mută noaptea ,,în hotar’’, folosind un întreg arsenal de mijloace pentru a îndepărta mistreţii şi a-şi apăra viitoarea recoltă: câini, focuri, clopote, cauciucuri arse, felinare, împuşcături cu carbid, cutii de conserve legate pe sârmele gardurilor şi altele. Acesta e preţul mămăligii şi al cerealelor cu care oamenii îşi hrănesc animalele din gospodărie.
Cea mai mare parte a terenului agricol este destinată însă cositului şi păşunatului, în gospodăriile locuitorilor aflându-se dintotdeauna vite, cai şi oi, dar şi porci sau păsări de toate felurile. Elocvent este faptul că statisticile desemnau în 1985 Idicelul ca ocupând locul III pe ţară după numărul de cai raportat la cel al locuitorilor. Oieritul, în special, este una dintre cele mai vechi îndeletniciri de aici, şi astăzi ciobanii mutându-se cu turmele în păşunile din munţii Călimani pe timpul verii, în locuri a căror nume poartă o rezonanţă arhaică: la Drâgla, Cica , Iezer sau Cicuţa; viaţa lor de aici, întreaga ,,rânduială’’, se desfăşoară şi acum după străvechi ritualuri şi calendare. Pe lângă creşterea animalelor, alte ocupaţii ale localnicilor se împart între ,,pădurit’’ – exploatarea forestieră, tâmplărie, confecţionarea uneltelor din lemn (idicenii sunt cunoscuţi în zonă ca producători de greble, furci din lemn, cozi de coasă etc, tot aici existând pe vremuri un renumit centru de lădărit), cojocărit, artizanat – de la ţeserea ştergarelor, ,,lipideielor’’, până la ţoale, covoare sau costume populare de cea mai mare fineţe şi eleganţă.
Portul idicenilor este cel specific văii superioare a Mureşului, de la Reghin la Deda-Bistra, asemănător celui întâlnit în alte sate pur româneşti, ca Idicel Pădure, Luieriu, Deleni, Ruşii Munţi, Morăreni, Filea, Deda şi Bistra Mureşului. Dacă în prezent numai bătrânii păstrează portul popular, într-un trecut nu prea îndepărtat tiparul era unul bine definit, menţinând aspectul dacic în special în îmbrăcămintea bărbaţilor: cioareci de lână albă şi cămaşă lungă până aproape de genunchi, din pânză albă ţesută în casă, încinsă la brâu cu o curea lată de piele, iarna adăugându-se cojocul sau sumanul din pănură de lână neagră. Femeile purtau cămaşă şi poale albe, în faţă un ,,şurţ’’ iar în spate o cătrinţă ţesută pe un fond bleumarin, cu motive geometrice multicolore sau împodobită ,,în dupci’’, cu motive florale discrete, realizate din lână sau mătase şi împodobită cu fir şi mărgeluţe. Pe cămăşi, atât pe cele femeieşti cât şi pe cele bărbăteşti, se coseau ,,şîrele’’ cu bumbac şi mărgele.Pe cap, bărbaţii poartă iarna căciulă neagră din blană de miel iar vara o pălărie cu boruri nu foarte largi, tot neagră. Până sunt ,,holtei’’, feciorii au pusă circular pe pălărie o ,,bertiţă’’ (panglică) cusută cu mărgele colorate, în motive florale. Femeile poartă năframă, a cărei culoare se închide odată cu înaintarea în vârstă; în zilele de sărbătoare aceasta se înlocuieşte cu o năframă cu cănaci. Ceapţa, brusturii sau puioara, caracteristice portului de sărbătoare, au dispărut în urmă cu aproximativ patruzeci de ani.
Fotografiile pe care le puteţi găsi în secţiunea multimedia oferă o imagine elocventă asupra evoluţiei portului în ultimul secol. În această ordine de idei, se remarcă faptul că în anii 1935 –1940, şorţul şi cătrinţa sunt înlocuite cu zadii la femeile tinere, sporeşte încărcătura modelelor de pe cămăşi şi a elementelor ornamentale de genul cănacilor pe pieptarele tinerilor, se renunţă la opinci în favoarea ghetelor sau a cizmelor – desigur că aici şi starea materială a individului are un cuvânt de spus. Tot atunci se transformă portul copiilor şi cel al mirilor.
Îmbrăcămintea de sărbătoare se deosebeşte de cea de toate zilele, ,,de lucru’’, cea a vârstnicilor de a tinerilor, a celor mai înstăriţi de a celor mai puţin avuţi. În general se constată o îmbogăţire a ornamentaţiilor, în special la costumele de sărbătoare, cele mai valoroase rămânând, desigur, prin simplitatea şi eleganţa lor deosebită, costumele mai vechi.